De multe ori dupa o zi plina de sedinte ma simt uimita, chiar incantata de complexitatea creierului uman si de marea putere pe care o poate avea asupra vietilor noastre.

Fiecare dintre noi, din primele zile de viata pana in prezent (dupa zeci de ani poate), facem colectie de experiente. Unele placute pe care vrem sa le pastram cat de mult, altele mai putin placute sau chiar traumatice care mai ies la iveala uneori si nu stim cum sa le reducem la tacere.

Toate experientele traite ne formeaza un soi de ochelari prin care noi incepem sa vedem lumea, viata, ceea ce se intampla in jurul nostru. Unii ochelari sunt foarte utili, pe cand altii „ne ajuta” sa ne autosabotam, uneori chiar fara sa o stim.

Procesul terapeutic se invarte exact in jurul acestor ochelari. Suntem acolo pentru a-i vedea exact asa cum sunt, pentru a observa ce consecinte au asupra vietii, pentru a face o diferentiere intre cei utili si cei care aduc cu ei dificultati, iar apoi pentru a-i optimiza si folosi mai cu spor pe viitor.

Avem ochelari diferiti, dar si multe nevoi comune. As accentua una anume, faptul ca toti ne dorim sa fim acceptati ca oameni valorosi intr-un mod autentic. Cred ca asta am putea invata si apoi viata ar prinde culoare, ne-am putea asuma mai multe riscuri si nu am mai fi blocati de fricile noastre (de esec, de o evaluare negativa, de gandurile care ne spun ca nu suntem indeajuns de buni, etc.).

Orice tip de ochelari merita optimizat, mai ales cei care aduc emotii de anxietate, deprimare, rusine, dezamagire sau lipsa de sens. Tu ce faci pentru ochelarii tai?